Am văzut It’s a Mad, Mad, Mad, Mad World (O lume nebună, nebună, nebună, nebună) pe când eram în clasa a IV-a și-mi amintesc că săreau pijamalele pe mine de râs. Am revăzut celebra comedie recent, la 52 de ani de la lansarea ei și la vreo 24 de ani de când am vizionat-o prima dată. Și trebuie s-o spun: „E o comedie nebună, nebună, nebună, nebună.” Ba chiar mai mult.

Este adevărat că regizorul (și producătorul) Stanley Kramer a declarat că intenția lui a fost să realizeze „o comedie care să pună capăt tuturor comediilor” și chiar dacă It’s a Mad, Mad, Mad, Mad World nu este „regina tuturor comediilor”, rămâne totuși o comedie clasică, spumoasă, un film cu o influență majoră în istoria cinematografiei, destule filme cu car chasing sau treasure hunt având-o ca punct de reper și ca standard de lăsat în urmă.

Filmul începe (chestie care nu se mai vede aude astăzi) cu un preludiu muzical, pe fundal negru, și, dată fiind durata — 3 ore și 25 de minute —, are chiar și o... intermission (pauză), cum se mai practică la unele piese de teatru.

Fugi și ia banii!

Escrocul Smiler Grogan gonește nebunește pe șosea și se răstoarnă într-o prăpastie — așa începe epopeea. Mai mulți cetățeni opresc pe marginea drumului, iar câțiva dintre ei coboară îngrijorați să vadă ce a pățit șoferul. Rănit mortal, Grogan apucă să le spună celor câțiva curioși că a ascuns 350 000 de dolari în Santa Rosita State Park, ba chiar le dă și un indiciu: banii se află într-o cutie îngropată sub „un mare W”. De prisos s-o spun — scena obștescului sfârșit al lui Grogan este plină de umor și dă tonul întregului film: tocmai când părea că „s-a sfârșit”, Grogan mai zvâcnește o dată, aiurând și vorbindu-i „tușii Bella”. Plus că nu moare de-a binelea înainte de a trage un șut sănătos unei găleți.

Cei 5 martori ai sfârșitului lui Smiler sunt reticenți în primă fază, neștiind ce să creadă despre spusele acestuia. Jucând rolul nepăsătorului, se întorc la mașini și o pornesc la drum ținându-se unii pe alții sub supraveghere. Și uite așa, un număr de onorabili cetățeni — Lennie Pike (Jonathan Winters), șoferul unui camion plin cu mobilă; dentistul Melville Crump (Sid Caesar) și soția lui; tovarășii Benjy (Buddy Hackett) și Ding (Mickey Rooney); J. Russell Finch (Milton Berle) care călătorește nu doar cu soția, ci și cu soacra (Ethel Merman într-o partitură de zile mari) — ajung să viseze cu ochii deschiși la cutia cu bănet.

În momentul în care fiecare își dă seama că toți ceilalți au rămas cu gândul la biștari, trag pe dreapta și încearcă să ajungă la o înțelegere privind împărțirea acestora. Evident, ocazia e un prilej de râs, fiecare vrând să tragă spuza pe propria turtă cu argumente dintre cele mai caraghioase — unul zice să se împartă banii la numărul de mașini, altul, doar celor care au coborât în prăpastie, iar cineva vine cu ideea împărțirii banilor la numărul de persoane prezente. Când își dau seama că nu vor ajunge la o înțelegere, se suie repede în mașini, fiecare cu gândul de a ajunge primul în Santa Rosita State Park.

Pe măsură ce personajele se despart (de bunăvoie sau silite) sau rămân în pană, acestea încep să caute ajutor în altă parte, fapt ce le determină să „deconspire” secretul comorii din Santa Rosita State Park, iar numărul celor care iau urma banilor crește. Unul dintre cei mai rapace noi căutători ai comorii este Otto Meyer (interpretat magistral de Phil Silvers), un individ parșiv și viclean, care, după ce îi „fură” secretul lui Lennie, îi trage clapa și fuge să pună singur mâna pe parale. Desigur, călătoria lui se va dovedi mai plină de peripeții decât și-a închipuit.

Urmărirea (sau întrecerea) se va desfășura nu doar pe uscat (cu bicicleta sau mașina), ci și pe calea aerului, iar secvențele cu Benjy și Ding rămași singuri să piloteze avionul după ce pilotul și-a pierdut cunoștința sunt printre cele mai amuzante.

O comedie în goană,
printre rânduri, cu dojană...

Energie, viteză, o galerie mereu crescândă de personaje, gaguri, oameni disperați să „pună mâna pe bani” — sunt elementele care, asemenea pieselor unui puzzle, formează imaginea de ansamblu a unei lumi nebune care se îndreaptă cu pași grăbiți spre o catastrofă. It’s a Mad, Mad, Mad, Mad World este, la urma urmei, o poveste comică despre o realitate tristă: lăcomia și necinstea pot transforma omul obișnuit, de pe stradă, într-o caricatură, iar aceasta într-un timp foarte scurt. Latura oarecum educativă a comediei ar putea fi explicată prin apetitul regizorului Kramer pentru subiecte mai serioase, precum cele din filmele Judgement at Nuremberg (1961), Guess Who’s Coming to Dinner (1967) și Inherit the Wind (1960). De fapt, s-ar putea spune că It’s a Mad, Mad, Mad, Mad World e un produs unic în opera lui Kramer.

Polițistul T. G. Culpepper (interpretat de Spencer Tracy) este, în prima parte a filmului, un fel de complice al spectatorului. El stă undeva în culise și urmărește „piesa”, încercând să rezolve un caz vechi de 15 ani. Știe unde se află fiecare personaj în parte, pe parcursul urmăririi, și dă chiar și indicații regizorale. De exemplu, pe dentist și consoarta lui îi lasă să se descurce singuri să iasă din magazinul de unelte unde au fost încuiați din greșeală. Dar „regizorul”, ca toți regizorii, are viața lui, iar existența lui Culpepper, care visează la o mult așteptată și meritată vacanță, nu e tocmai simplă. „Brațul lung al legii” este la rândul lui căsătorit și are propriile necazuri. Și uite așa, Culpepper devine treptat, din complice al spectatorului, complice al celor care vor să pună mâna pe banii furați — „complice” e doar un fel de a spune, polițistul ajungând să vâneze banii doar pentru el.

De altfel, didacticismul lui Kramer merge până acolo încât infiltrează printre căutătorii comorii o conștiință, pe Emeline Marcus-Finch (Dorothy Provine), târâtă în această „cavalcadă” de soțul și de mama ei. Emeline susține de la început și până spre sfârșit că ar trebui anunțată poliția, însă nimeni nu o ia în seamă. La final, Kramer introduce o secvență în care Emeline, prima care își dă seama la ce anume se referă „W”-ul, respectiv unde sunt îngropați banii, se lasă ademenită de gândul „ce-aș putea face cu banii ăștia”. Altfel spus, păzea!, că banul poate corupe pe oricine.

Filmul e doldora de staruri ale vremii, foarte mulți având doar apariții secundare, minore — îl veți vedea pe Jerry Lewis în rolul unui șofer distrat și neatent, care trece cu mașina peste pălăria polițistului, îi veți recunoaște pe Peter Falk în rolul unuia dintre taximetriști și pe Buster Keaton (cu doar câțiva ani înainte de moartea sa) în rolul lui Jimmy the Crook.

It’s a Mad, Mad, Mad, Mad World a fost filmat Ultra Panavision, pe peliculă de 70 de milimetri. A avut 6 nominalizări la Premiile Oscar și a fost inclusă de Institutul American de Film în lista celor mai amuzante 100 de comedii americane ever.