Atenție! Se t... ta... ta... tace — The King’s Speech

Poți învăța ceva și din istoria rescrisă de Hollywood, dar nu neapărat istorie. Este cazul filmului The King’s Speech (Discursul regelui), ale cărui merite sunt cu totul altele decât acela de a fi un film acurat istoric.

Nici Premiul Oscar pentru cel mai bun film, primit în 2010, nu este elementul care dă greutate filmului The King’s Speech, mai ales dacă ne gândim că acordarea acestor premii cu tradiție de multe decenii a trezit tot mai multe suspiciuni și ridicări de sprâncene în ultimii ani, iar anul acesta stă sub auspiciile unei zarve ce are de-a face mai mult cu corectitudinea politică decât cu calitatea artistică a filmelor nominalizate.

The King’s Speech debutează cu o secvență plasată în anul 1925, când Prințul Albert (pe numele său complet Albert Frederick Arthur George — iată că cei de viță regească au mai multe privilegii onomastice decât muritorii de rând) trebuie să rostească un discurs cu prilejul Expoziției Imperiului Britanic, un eveniment real, desfășurat pe parcursul anilor 1924-1925, care a atras milioane de vizitatori. Prințul se poticnește, dă să rostească un cuvânt, cuvântul i se împotrivește și nu vrea să iasă, mii de oameni privesc spre tribuna oficială și așteaptă, pentru ca, pe măsură ce tăcerea prințului se prelungește în mod ridicol, unul câte unul, aceștia să-și întoarcă privirile stânjeniți.

Povestea filmului pornește de la bâlbâiala prințului, bâlbâială care, în realitate, se pare că nu a fost atât de cruntă pe cât o prezintă scenaristul David Seidler. În film însă, prințul este un bâlbâit incurabil, pentru care orice discuție banală este o provocare majoră. Până și faptul de a le spune fiicelor lui o scurtă poveste despre un pinguin îl face să transpire.

Regizorul Tom Hooper a reușit să împletească destul de bine detaliile care zugrăvesc epoca — deceniile al treilea și al patrulea al secolului trecut — cu acelea care surprind povestea relației dintre prinț și logopedul său. Descrierea epocii și a personajelor este vădit romanțată (sau, altfel spus, photoshopată): totul pare îmbrăcat în dantelăria bunului simț și a preocupării altruiste pentru binele patriei și al imperiului. Soția lui Albert, interpretată de o Helena Bonham Carter toată numai lapte și miere, este o soție atentă, grijulie și iubitoare, ca ruptă din basme, iar cele două fiice ale prințului (una dintre ele, chiar regina de astăzi a Marii Britanii), îmbrăcate în rochițe minunate, și cățelușii lor care stau atât de cuminciori în cadru completează feericul tablou. Ici-colo, pana scenaristului și ochiul regizorului au mai plasat câte un personaj care să dea greutate — uite-l pe Churchill, grav și încruntat, spunându-i prințului că și el a avut probleme cu discursurile; uite-i pe Prim-ministrul S. Baldwin (gata să-și dea demisia de onoare — ce vremuri!) și pe Arhiepiscopul Cosmo Lang (punctat frumos prin figura aspră a lui Derek Jacobi). Este surprinsă scorțomania elitelor britanice, conștiente de „importanța propriei importanțe” și de rolurile cruciale pe care le au de jucat pe scena istoriei. Ce vedem nu este totuși realism pur, ci mai degrabă nostalgie, dorul după un timp apus deja, cu figuri îndulcite de trecerea vremii.

Există, de asemenea, și o „nostalgie în nostalgie”: în timp ce realizatorii filmului creează o imagine ușor poetizată a epocii respective, la rândul lor, personajele deplâng pierderea altor vremuri, când lucrurile erau altfel, când radioul, de pildă, nu exista. Regele George al V-lea, tatăl lui Albert, declară cu regret: „În trecut, tot ce avea de făcut un rege era să arate bine în uniformă. Acum trebuie să invadăm casele oamenilor și să intrăm în grațiile lor... Am devenit actori.” Pe final de film, după ce Prințul Albert, devenit Regele George al VI-lea, susține faimosul său discurs către națiune, cineva îl apreciază: „Sunteți un adevărat crainic!” Regele-crainic!

Una peste alta, totul sună mai mult a poveste, iar replicile și modul în care sunt rostite ne trimit cu gândul la o piesă de teatru. Povestea însă, luată ca poveste, este una reușită, plăcută.

O prietenie „inadecvată”

Colin Firth, trecut și prin alte producții cu iz victorian (vezi miniseria TV Pride and Prejudice, 1995), intră lesne în pielea prințului Albert, bâlbâit până la exasperare, încăpățânat și temperamental ca un vulcan, autoironic pe alocuri (îi zice la un moment dat tatălui său: „Noi nu suntem o familie. Suntem o firmă.”) și totuși reținut, cu o atitudine voit aristocratic-apretată. Tom Hooper găsește o modalitate inedită pentru exprimarea acelui sentiment de sufocare interioară, care ucide cuvintele în gâtul prințului — spațiile somptuoase, tablourile reprezentându-i pe iluștrii lui înaintași, figurile grave care îl înconjoară, toate acestea par nefirești de mari, de apăsătoare. Exteriorul pare să strivească interiorul. Istoria strivește personajul.

La începutul filmului, îl găsim pe prinț exasperat deja de eșecul numeroaselor tratamente încercate pentru a scăpa de bâlbe. Într-una dintre secvențe, îl vedem umplându-și gura cu biluțe de sticlă („sterilizate”, nu vă speriați!), la recomandarea unui specialist, și încercând să citească astfel un text. Când soția prințului întreabă care e rostul exercițiului, specialistul răspunde că asta „e metoda clasică, aceea care l-a vindecat pe Demostene”. „Asta s-a întâmplat în Grecia antică... A mai funcționat de-atunci?” întreabă Elisabeth.

Geoffrey Rush, pe de altă parte, fără povara de a intra în pielea unui ilustru personaj cu sânge albastru, pare — în rolul logopedului Lionel Logue — un veritabil „băiat de cartier, victorian totuși”, expansiv, netimorat nicicum de prezența unor membri ai Casei Regale în umilul său cabinet. Actor ratat, sosit în Anglia din fundul Imperiului Britanic, taman din îndepărtata Australie, fiu al unui producător de bere, lipsit de diplome și specializări în domeniul în care își desfășoară activitatea, Logue are o abordare de tip pertú (nu o slăbește pe Alteța Sa mai deloc din numele de alint „Bertie”), iar metodele lui sunt de-a dreptul excentrice (și amuzante; dar doar pentru privitor) — sărmanul prinț este tăvălit și rostogolit pe podea, pus să țopăie, să-și bâzdâcăie fălcile, să strige, să rostească litere cu voce tare, ba chiar să spună cântând ce are pe suflet.

Cuplul inadecvat nu este nicidecum o idee nouă, fiind întâlnit mai cu seamă în alte genuri cinematografice (comedie, action etc.). De data asta însă, cuplul este format dintr-un înalt aristocrat, posibil moștenitor al tronului Imperiului Britanic, și un neica-nimeni, supus de mâna a doua (Logue e doar australian), doi tipi care, în mod normal, n-ar avea nimic de împărțit. Relația dintre cei doi se conturează încet. În primă fază, prințul este ca un arici; nu dorește decât să se respecte convențiile sociale, păstrându-se distanța cuviincioasă, și să i se aplice un tratament rapid și eficient, pentru ca mai apoi să plece acasă să-și vadă de treburi.

Logue e de altă părere. Tratamentul lui nu constă dintr-o pilulă magică sau câteva exerciții de dicție, ci presupune cunoașterea „pacientului”, apropierea de acesta, descoperirea cauzelor reale ale bâlbâielii. Or, lucrul acesta presupune timp, cunoaștere reciprocă și egalitate. La urma urmei, cabinetul lui este „castelul lui”.

The King’s Speech este o poveste despre prietenie, țesută pe scheletul unor evenimente și personaje reale. Dincolo de secvențele „oficiale”, cu figuri acre sau aspre, îngrijorate, sarea și piperul poveștii, ba chiar și cireșele de pe tort sunt de fapt scenele petrecute în cabinetul lui Logue, un spațiu al intimității, în care Alteța Sa învață să lase treptat garda jos. Logue este inteligent, indiscret, gata oricând de un ping-pong verbal, dar nici prințul nu este mai prejos. Dialogul lor este viu, amuzant, plin de prezență de spirit. Aceasta este partea frumoasă a filmului.

De prisos s-o mai spun: filmul se termină „cu bine”. Ajuns rege la Imperiului Britanic, Albert (aka George al VI-lea), susține la radio, destul de apăsat și cu pauze expresive, un discurs prin care anunță declarația de război adresată Germaniei hitleriste. În momentele de răscruce ale istoriei, liderii adevărați își regăsesc și vocea, și cuvintele.

autentifică-te pentru a adăuga comentarii