Academiile: arta ca agent al Statului

Încă din Renaștere, arta începe să se desprindă – cu greu, dar și cu determinare – de Biserică. Artiștii și comanditarii manifestă un interes din ce în ce mai mare pentru diversificarea genurilor picturii: istoric, peisaj, portret, natură statică și ceea ce se numește scenă de gen, adică lucrări care abordează momente ale vieții cotidiene. În 1648, când este înființată Academia Regală Franceză (Académie royale de peinture et de sculpture), se stabilește că cel mai important dintre genuri este cel istoric.

Motivația academică este complexă: scenele istorice presupun cunoașterea mitologiei, a Scripturii și a izvoarelor istorice, dar și măiestrie în execuție, o bună cunoaștere a anatomiei umane și a reprezentării naturii sau arhitecturii, implicând o importantă versatilitate în echilibrarea unor scene complexe, de mari dimensiuni și, nu de puține ori, implicând numeroase personaje angajate în acțiuni complexe (de exemplu, Charles Le Brun – Alexandru și Porus).

Academia trebuie, în același timp, să facă distincția între practicanții artelor frumoase și meșteri. Motivația politică este simplă: arta trebuie să glorifice Franța Regelui-Soare. În 1661, Academia intră sub supravegherea ministrului Jean-Baptiste Colbert, care îl numește director pe Charles Le Brun, care este și Prim-pictor al regelui. Arta devine politică de stat, iar pictura și sculptura devin instrumente de propagandă. Organizată strict, Academia formează artiști în spiritul respectării tradiției și convențiilor. Principalul obiectiv – discursul plastic să susțină și să potențeze discursul politic.

 

Disputa între desen și culoare

Academia promovează respectarea unor norme precise în ceea ce privește creația vizuală, norme care își propun să reglementeze toate aspectele activității artistice, de la modul în care viitorii artiști trebuie să se formeze (dar și condițiile de acceptare a lor) și până la subiectele care trebuiau abordate și aspectele formale ale reprezentării. Cu toate acestea, în pofida faptului că Academia funcționează după reguli stricte, în 1671 apare un însemnat conflict între adepții picturii lui Nicolas Poussin și adepții picturii lui Peter Paul Rubens. Primii sunt cunoscuți drept les poussinistes, iar cei din urmă drept les rubénistes. Deși vizează aspecte formale ale artei, disputa se poartă prin intermediul unor discursuri care țin mai degrabă de filosofie sau, cel puțin, de filosofia artei și va rămâne în istorie sub numele de La querelle des poussinistes et des rubénistes.

În primul rând, controversa este o dispută între desen și culoare. Adepții picturii lui Poussin consideră desenul mai important decât culoarea. Adepții lui Rubens susțin contrariul: pictura este în primul rând culoare. Tabăra susținătorilor desenului este condusă de Le Brun, directorul Academiei, care este un înflăcărat adept al platonismului și, mai precis, al neoplatonismului renascentist. Le Brun consideră că fiecare obiect al lumii înconjurătoare are un corespondent în sfera formelor ideale, în lumea noumenală (despre care Nietzsche avea să afirme, două secole mai târziu, că nici măcar nu există sau că, în orice caz, ne este complet inaccesibilă). În viziunea Prim-pictorului regal, reprezentarea artistică trebuie să tindă către ideal și, de vreme ce esențială este forma, în mod evident culoarea joacă doar un rol decorativ.

Cea mai vocală figură a taberei adepților picturii lui Rubens este pictorul, gravorul și criticul de artă Roger de Piles. Într-o primă fază, promotorii supremației desenului câștigă lupta, sub protecția lui Le Brun care decide că: „Apanajul culorii este în întregime acela de a satisface ochii, pe când desenul satisface spiritul.” Disputa continuă însă și este câștigată finalmente de coloriști, atunci când lucrarea Pelerinaj în insula Kythira, a lui Antoine Watteau, este considerată suficient de bună pentru ca acesta să fie primit ca membru al Academiei, în 1717.

Apoi: pentru poussinieni, importanța liniei este de netăgăduit, întrucât linia este permanență, rațiune, reprezentare concretă, pe când culoarea reprezintă doar ceea ce este vremelnic și lipsit de esență: un scaun rămâne scaun chiar și atunci când este întuneric; mai mult, el rămâne scaun indiferent de culoarea lui, care nu poate să fie, pe cale de consecință, altceva decât un adagiu decorativ, secundar liniei. Pentru rubensieni, e invers, scopul artei nu trebuie căutat în rațiune, ci în lumea sensibilă: pictura are menirea să păcălească ochiul, să imite natura și să creeze plăcere. Toate acestea se ating în primul rând prin culoare. Disputa este, așadar, una în care raționalul, calmul, echilibrul se află față în față cu naturalul și emoția. Este o dispută între apolinic și dionisiac.

În fine, privită retrospectiv, după o serie de schimbări profunde și rapide, disputa ne apare astăzi ca o dispută avant la lettre între Neoclasicism și Romantism.

Acceptarea lui Watteau în cadrul Academiei marchează începutul unui nou curent artistic, Rococo. Ne vom rezuma doar la a menționa că a fost un stil ornamental, opulent și teatral, care s-a răspândit repede în întreaga Europă (mai ales în Bavaria, Austria, Germania și Rusia) și a dominat aproape întreg secolul al XVIII-lea. Estetica noului stil reprezenta, așa cum am spus mai devreme, o victorie a rubensienilor. Din punct de vedere politic, Rococoul a marcat trecerea de la regimul lui Ludovic al XIV-lea la cel al strănepotului său, Ludovic al XV-lea. Rococoul a urmărit, într-un anumit sens, decăderea regalității franceze, de la moartea autoritarului Rege-Soare (adept al barocului clasic), în 1715, și până la ghilotinarea lui Ludovic al XVI-lea, în 1793.

Dacă, în ceea ce privește arta, secolul al XVIII-lea este secolul decadenței Rococo, în ceea ce privește filosofia, este Secolul Rațiunii. Iluminismul se află în strânsă legătură cu evoluția științei. A fost anunțat de gânditori precum Francis Bacon, René Descartes, John Locke și Baruch Spinoza. Este marcat de scrierile lui Cesare Beccaria, Denis Diderot, David Hume, Immanuel Kant, Montesquieu, Jean-Jacques Rousseau, Adam Smith și Voltaire. Cu toții militează pentru o societate în care autoritatea să se întemeieze pe rațiune și legitimitate. Promovează idei și concepte precum libertatea individuală, progresul, toleranța, regimul constituțional, condamnarea imixtiunilor bisericii în politica statului.     

Așadar, Iluminismul înseamnă Sapere aude! Însă a îndrăzni să gândești înseamnă a îndrăzni să combați cele două instituții principale ale statului: Biserica și Monarhia absolutistă.

 

Epoca Revoluțiilor: context și idei filosofice

Când Immanuel Kant publică eseul Răspunzând întrebării: ce este Iluminarea?, Revoluția americană (1765-1783) abia se încheiase. Trecuseră mai puțin de două decenii de la citirea Declarației unanime a celor treisprezece State Unite ale Americii, care menționa, imediat după paragraful introductiv: „Considerăm ca evidente prin ele însele adevărurile următoare: că toți oamenii sunt creați egali, că ei sunt înzestrați de Creator cu anumite Drepturi inalienabile, că printre aceste drepturi se află Viața, Libertatea și căutarea Fericirii.” În mai puțin de 5 ani de la publicarea eseului, izbucnește Revoluția Franceză, în data de 5 mai 1789. În data de 14 iulie au loc asediul și căderea Bastiliei, în 4 august sunt abolite privilegiile feudale, în 26 august este adoptată Declarația drepturilor omului și cetățeanului, care specifică, în articolul 1: „Oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi. Distincțiile sociale nu se pot fonda decât spre binele comun.” În Franța urmează un deceniu de instabilitate profundă: anul 1791 marchează debutul monarhiei constituționale pentru ca, doar un an mai târziu, în 1792, regele să fie suspendat din funcție și, în 1793, ghilotinat. Suspendarea regelui marchează și începutul Terorii. În urma unor procese sumare și a unor decizii de cele mai multe ori arbitrare, ale Tribunalului revoluționar, peste 500.000 de francezi ajung în detenție, iar 100.000, pe eșafod. Atmosfera se mai liniștește odată cu demiterea lui Maximilien de Robespierre care, la rândul său, este ghilotinat în data de 28 iulie 1794. Revoluția se termină însă abia la 18 brumar, anul VIII (9 noiembrie 1799), atunci când, în urma unei lovituri de stat, tânărul general Napoléon Bonaparte devine Prim Consul.

Revoluțiile din Statele Unite ale Americii și Franța au fost produse ale gândirii iluministe. Au fost produsul gândirii care viza libertate, egalitate și meritocrație. Cu toate acestea, libertatea americană avea să se rezume doar la populația albă (sclavii vor primi drept la libertate – nu și la egalitate – abia un secol mai târziu, în 1865). Libertatea și egalitatea franceză aveau să se concretizeze prin Teroare și să conducă, finalmente, la reinstituirea monarhiei.

 

L’Art c’est Moi!

După această încercare de a schița contextul istoric și principalele idei filosofice (libertatea, egalitatea în drepturi, statul cu o conducere reprezentativă și reglementată constituțional, justiția) care au marcat secolul al XVIII-lea, revenim la artă și, mai precis, la profunda legătură dintre Stat și Academii.

Am arătat deja că Ludovic al XIV-lea, în încercarea de a-și consolida puterea, sesizează că arta reprezintă un important instrument de propagandă și dispune așezarea Academiei regale de pictură și sculptură sub controlul direct al lui Colbert, prim-ministrul său. Sub directoratul lui Le Brun, Academia promovează o estetică întemeiată pe forme clasice, pe echilibru, pe simetrie. Temele predilecte sunt cele istorice, iar subiectele sunt atent controlate, astfel încât să contribuie la dezvoltarea cultului personalității monarhului, la promovarea sentimentelor de tip naționalist, la menținerea impresiei că monarhia absolutistă va fi eternă și că puterea Franței este nemăsurată. Autoritatea care se cere prezentată și reprezentată reclamă o estetică întemeiată în forme riguroase, o estetică deopotrivă a sobrietății și a grandorii. Atunci când arta derivă din interese politice – cu deosebire în timpul unui monarh precum Ludovic al XIV-lea –, nu este cruțat niciun efort (intelectual sau financiar) necesar perfectării unei retorici vizuale eficiente și penetrante.

Ludovic al XIV-lea este tot atât de puternic – în mentalul colectiv – pe cât poate Academia să-l prezinte. Pe lângă diplomație și nesfârșitele campanii militare, imaginea internă a monarhului devine politică de stat, cu precădere după ce acesta decretează scurt: L’État, c’est Moi!

Moartea lui Ludovic al XIV-lea înseamnă, pe de o parte, începutul declinului monarhiei absolutiste franceze și, pe de altă parte, evoluția Barocului clasic francez în ceea ce se va numi Rococo. Scene de amor, de autoindulgență sau lejeritate socială le înlocuiesc pe cele religioase, istorice, eroice. Emoția ia locul echilibrului clasic, iar reinstaurarea rigorii va veni doar în zorii epocii moderne, o dată cu Neoclasicismul.