A trăi la timp. „Ikiru”

Ikiru (A trăi), filmul din 1952 al lui Akira Kurosawa, este fără doar și poate unul dintre cele mai frumoase filme pe care le-ați putea viziona vreodată. Știu că un film în alb-negru nu atrage în aceste timpuri ale HD-ului, însă efortul de a-l viziona până la capăt vă va fi răsplătit cu prisosință. Kurosawa, cunoscut mai ales grație filmelor sale despre samurai și colaborărilor cu superstarul nipon Toshirô Mifune, ne oferă în Ikiru povestea unui funcționar dintr-o primărie din Tokyo, care află într-o zi că are cancer la stomac și doar câteva luni de trăit. Ceea ce se întâmplă cu acest personaj numit Kanji Watanabe (interpretat excepțional de Takashi Shimura) este o lecție usturătoare pe care regizorul japonez ne-o oferă tuturor. Poreclit de colegi „Mumia”, domnul Watanabe, văduv, șef al unui mic departament (Propuneri și sesizări) din administrația locală, a dus timp de 30 de ani o viață anostă, înconjurat de teancuri de dosare slinoase și de subalterni plicticoși, prefăcându-se că trăiește, că are un rol important în societate și că ceea ce face contează. Diagnosticul brutal îl lovește însă în moalele capului și îl face să se gândească, pentru prima dată în mulți ani, la propria viață. Brusc, domnul Watanabe își dă seama că viața este într-adevăr scurtă, că zilele și anii au zburat pe lângă el, că s-a sacrificat (după moartea de tânără a soției) pentru un fiu care s-a îndepărtat sufletește de el, fiindu-i nerecunoscător, și că îi mai rămâne atât de puțin timp la dispoziție, încât nu știe ce ar mai putea recupera din tot ce a pierdut. Spre surprinderea colegilor și a rudelor, domnul Watanabe începe să se comporte straniu, adică să trăiască. Retrage din bancă o sumă colosală, strânsă cu greu de-a lungul multor ani, însă nu știe cum să o folosească. Aici, într-o primă fază a vieții sale post-diagnosticare, „condamnatul la moarte” vrea să trăiască în câteva zile cât n-a știut sau a uitat să trăiască într-o viață întreagă. Urmează însă și o a doua etapă, despre care prefer să nu vă spun prea multe, în care eroul își găsește un ultim țel, căruia îi dedică ultimele sale resurse de energie. De fapt, în această a doua parte a filmului de 143 de minute se schimbă radical unghiul de abordare al naratorului, ajutându-i pe spectatori să iasă din pielea domnului Watanabe pentru a-l observa pe acesta din perspectiva celorlalți. În cele din urmă, domnul Watanabe moare. Ei bine, da! Moare. Și știm lucrul acesta de la început. Kurosawa nu și-a propus să ne surprindă cu vreun final neașteptat, ci doar să ne pună pe gânduri printr-o poveste cu final mai mult decât previzibil. Tu cum ai reacționa dacă ai afla azi că ai cancer și doar vreo șase luni de trăit? Despre asta este Ikiru. Despre șocul pe care vestea iminentei morți îl poate aduce în viața oricui, despre nepăsarea inconștientă cu care mai toți lăsăm viața să ni se scurgă printre degete, ca și cum eternitatea ar fi moșia noastră, despre trezirile prea târzii, când ne dăm seama că am ratat deliberat lucrurile mărunte și frumoase, precum apusurile de soare, gândind că munca și rutina sunt tot ce contează cu adevărat. Tonele de dosare printre care se pierd mărunții funcționari simbolizează în film Sistemul, o mașinărie invizibilă, dar atotprezentă, care absoarbe energiile creatoare, bunătatea și bucuria de a trăi din fiecare individ, transformându-l – ca pe celebrul vagabond din Modern Times – într-o banală piesă care, în timp, ruginește și moare. Ceea ce îl zdruncină pe spectator (în cazul în care mai poate fi zdruncinat) nu este atât de mult străluminarea de care are parte personajul principal, cât faptul că majoritatea celor din jurul lui nu înțeleg până la sfârșit nimic. E ca și cum Kurosawa ne-ar spune verde-n față: „Vă legănați în iluzii. Aveți impresia că ați prins ideea filmului. N-ați prins-o; v-am spus-o eu direct. Și chiar și-așa, cât timp veți fi feriți de o tragedie ca aceea care îl lovește pe Watanabe, veți rămâne captivi în viețile voastre anoste, lipsite de lumină, sărace în bucurii, fără țeluri adevărate.” Kurosawa nu se grăbește să spună povestea, ci ne lasă timp să zăbovim cu privirea asupra personajelor, să le surprindem mimica, jocurile de priviri, fiecare gest. Deși înrădăcinată în contextul Japoniei postbelice și în tradițiile, cutumele și specificul culturii nipone, povestea din film are totuși un caracter universal. Cancerul este o plagă planetară, iar vestea morții poate lovi oricând, oriunde. Aservirea individului unui sistem sau altuia este, de asemenea, o realitate globală. Mi-a plăcut foarte mult una dintre scenele finale, în care îl vedem pe domnul Watanabe dându-se ușor într-un leagăn pentru copii, în timp ce fredonează un cântec trist despre efemeritatea vieții și despre ziua de mâine despre care unii nu știu că nu va mai veni și pentru ei. În tot acest timp, fulgii de nea cad din abundență, acoperindu-l ca un fel de giulgiu mortuar. Le recomand filmul mai ales tinerilor. Cei vârstnici vor rezona mai lesne cu povestea și cu simțămintele personajului, însă tinerii, dacă l-ar rumega pe toate părțile, ar putea fi mult mai câștigați. A trăi (adică titlul filmului) se referă la cu totul altceva decât a fi pur și simplu în viață. De altfel, naratorul filmului ne spune de la început că domnul Watanabe e ca și mort. A trăi înseamnă a umple clipele și orele cu lucruri valoroase, cu relații interpersonale, cu eforturi pline de sens. Individul eliberat din nonsensul Sistemului poate deveni cu adevărat un agent al schimbării, un catalizator social, capabil să aducă un plus de valoare lumii în care trăiește, și nu oricum, ci prin calea atât de dificilă a uitării de sine, a ieșirii din egocentrism. Ikiru, dacă verificați palmaresul filmului, a fost aproape în întregime ignorat. Și totuși, în ciuda acestui lucru, repet, rămâne unul dintre cele mai frumoase și mai pline de sensibilitate filme pe care le-ați putea vedea vreodată. Mi-a rămas în gând o replică a domnului Watanabe: „Nu-mi permit să-i urăsc pe oameni. N-am atâta timp la dispoziție.” Remarcabile cuvinte! În fața morții și conștient de prezența ei, omul poate deveni cu adevărat capabil să trăiască, și nu oricum, ci fiind mai bun.  

autentifică-te pentru a adăuga comentarii